Eminescu si Problema Înţelegerii

Dacă doi oameni se contrazic şi nici unul nu dă dreptate celuilalt, se spune că nu s-au înţeles, adică nici unul nu este dispus să-şi asume punctul de vedere al celuilalt. În ceea ce-i priveşte pe marii creatori - Eminescu fiind un bun exemplu, dar nu singurul - există întotdeauna multe păreri în interpretarea operei lor, ajungându-se la teoria lui Ecco, din "Opera Perta", prin care se "permite" practic, ba chiar se recomandă, abordarea oricărei creaţii prin cât mai multe puncte de vedere. Nu e rău, spune Ecco, ca o operă să suporte mai multe opinii, e chiar necesar; o creaţie mare este întotdeauna deschisă şi rămâne vie atâta timp cât este în dicuţie, deci controversată, dacă nu ca valoare, cel puţin ca manieră de interpretare. Ideea e atrăgătoare pentru intelectual, atât că este veche de când lumea. Problemele încep să apară în lipsa limitelor; aici există un singur model, cel ortodox, care arată cât poţi discuta o creaţie, chiar Creaţia, păstrându-te în nişte limite şi rămânând, rezistând chiar, 2000 de ani, în acelaşi spirit. Faţă de subtilitatea discuţiilor teologiei bizantine, hermeneutica propusă de Ecco este o ceartă de cuvinte, şi totuşi Bizanţul n-a distrus, ci a întărit credinţa dreaptă, pe când hermeneutica modernă îşi face merite din distrugerea şi satanizarea operelor, cu scuza libertăţii de interpretare.

Fără limitele amintite nu mai putem vorbi de înţelegere, ci de jocuri mentale, pentru care creaţia artistică este doar un pretext, fiind în fond zdrobită sub ceea ce Eminescu concretiza în : "nu slăvindu-te pe tine/lustruindu-se pe el".

Acesta este pericolul ce-l paşte pe Eminescu în ultimul timp, când este supus în România, la acuze obscene şi concertate sub acest pretext - al operei deschise - ce promovează "ieşirea din canoanele unei înţelegeri instituţionalizate", care "l-ar omorî" pe Eminescu, "banalizându-l". Reflexul de a prefera să distrugi decât să "banalizezi", de a prefera facerea răului decât "plicitseala" este un simpton satanic, care ar merita o altă discuţie.

În cazul unor mari creatori, însă, problema este extrem de simplă: admit mai multe interpretări, dar o singură înţelegere! De ce? Creaţia spirituală este dezvăluire şi este solidă doar când cel care se dezvăluie are ce dezvălui. Mai toţi intelectuali se consideră valori în sine, crezând că şi în lipsa creaţiei sunt personalităţi complexe care, nu-i aşa, odată dezvăluite, ar trezi admiraţia oamenilor. (Greşeala pe care o fac să-şi considere meschinele lor insatisfacţii erotice sau profesionale drept suferinţe complexe şi neînţelese, unice, datează de când lumea, neştiind că nu existenţa acestora îi face artişti ci exprimarea; suferinţa şi framântările potenţiale nediferind de la sclav la împărat). Unii nici nu se ostenesc să încerce să creeze. Alţii încearcă, creează, nu iese nimic bun şi dau vina pe ceilalţi "care nu înţeleg". Dintre aceştia ultimii, unii crează "curente de idei", care să le sprijine nulitatea sau stângăcia, adăugând fiecărui obiect creat de ei un suport critic explicativ, care - de cele mai multe ori - suplineşte de fapt opera. Aşa s-au născut, de exemplu, "post moderniştii". Anomalia nu este a suportului critic, necesar culturii, mare parte din ea fiind nefundată metafizic, ci a direcţiei acestui suport, vădit justificator, şi nu lămuritor. Noul artist nu lămureşte o valoare subtilă a operei ci, exhibându-şi cerşetoreşte plăgile, imploră recunoaşterea neputinţei lui ca o valoare, doar pentru faptul că-şi asumă această neputinţă. Se cere, practic, valorificarea sincerităţi cu care postmodernistul spune: "sunt un prost şi un nepriceput, scriu/pictez/cânt/ urât pentru că aşa am ales să mă exprim ca protest/răspuns/alternativă/ la societate/falsa pudoare/rasism/ ale societăţii moderne nerecunoascătoare pentru faptul că eu sunt un artist prost şi nepriceput care recunosc acest lucru". (Dacă nu înţelegeţi nimic, nu-i vina mea).

Dincolo de aceste aberaţii, există marii creatori, care se aleg uşor din mâzga mediocrităţii celor din jur. Pentru că au ce să dezvăluie, se bucură - întotdeauna - de har de la Dumnezeu, care îi ajută să se dezvăluie. Nu există nici un mare creator care să nu recunoască: puterea n-a venit din el, ci din afară. Că la unii a venit de sus, la alţii de jos, aceasta e o altă discuţie.

Cei ce se bucură de har nu pot fi înţeleşi în mai multe feluri. Ei pot fi doar interpretaţi în mai multe feluri.

Foarte important: o adevărată, o deplină înţelegere îţi schimbă viaţa. Cei care îl cunosc pe Eminescu şi sunt şi se comportă la fel ca înainte de a-l cunoaşte, nu l-au înţeles. A înţelege o mare personalitate nu înseamnă a pricepe "cam pe unde bate". Nu-l poţi înţelege pe Eminescu cu o cămăruţă a minţii şi nu îl poţi exila acolo cu titlul "Eminescu - opere înţelese". Cei mai mulţi confundă această luare la cunoştiinţă cu înţelegerea. Nu este o piatră de hotar această înţelegere, pot să nu ţi-o asumi, poţi să priveşti toată opera cuiva ca o proiecţie cinematografică, care-ţi crează oareşice emoţii dar care rămâne, în acelaşi timp o proiecţie pe o pânză în afara ta. Problema este că, în acest caz, nu faci comentarii pentru simplu motiv că n-ai înţeles.

Adevărata înţelegere o constaţi, pur şi simplu, prin trăire.

Dacă viaţa ta s-a schimbat radical după ce l-ai citit - integral - pe Eminescu, l-ai înţeles, dacă nu, nu.

Aceasta este unicul rol al marilor creatori. Dumnezeu nu dă har ca să ne gâdile urechile scu ochii în mod plăcut. Adevăraţii creatori trăiesc viaţa ca o jertfă, ca o ardere. Şi dacă simţim şi - foarte important - constatăm că gândim şi trăim altfel, putem spune că i-am înţeles. Aceasta este rostul lor, ei transmit; nu se află-n treabă.

Foarte importantă este deci cunoaşterea lor integrală. Nu există un Eminescu poet, un altul prozator, un altul ziarist. Nu există nici o disonanţă în opera lui şi a oricărui creator, dacă acesta este mare, dacă este ceea ce se numeşte "geniu". Unii se dezvăluie în mai multe planuri, ca Eminescu, alţii în mai puţine, ca Nae Ionescu, fără ca aceasta să le micşoreze meritele. Dacă suntem aceiaşi după ce i-am citit, nu i-am înţeles.

Cei pe care nu-i înţelege nimeni, n-au valoare,

Cei care nu-i înteleg pe cei care au determinat trasee spirituale noi pentru generaţii întregi, n-au ei valoare.

În orice caz, gândiţi-vă bine, când spuneţi că l-aţi înţeles pe Eminescu, gândiţi-vă dacă aţi început să trăiţi altfel, dacă v-a răsturnat sistemul de valori, dacă v-a împins spre jertfă sau nu. Şi dacă nu, gândiţi-vă că vina nu-i a lui, ci a dumneavoastră, că nu l-aţi înţeles.

Frig Milenar

Iarna îmi adoarme oaspeţii în drum...
Iarna-mi rupe-n creier şiruri de troiene.
Jocul şters al iernii - îl jucăm acum,
Tristă comedie, jalnică tăcere...
Fumegă un horn, alb, cuprins de ceaţă,
Oamenii sunt slabi şi dorurile-s moarte,
Iluzia, destrăma-se-va înspre dimineaţă,
Totu-n jur e palid şi e negru - noapte...

Paşii mei au ritm. Paşii tăi sunt beţi,
Multă diferenţă între-a noastre membre!
Viforul tot smulge, oameni - ci nu scaeţi,
Viforul ce urlă, tocmai din decembre'.
Peste-un an sau doi, iarna va muri,
Iarna va muri!!! peste-un an sau doi...
Căci prin destrămate zări şi infinte fronturi
Se-nvîrt "minuni" magnetice de îngheţate ploi.

Tristă, obosită, ceramică privire.
Slab, neputincios... infect miros.
Cruntă, caldă, dulce amintire.
Anihilat şi toxic creier de ipsos...

Vise Anesteziate

În sumbrul, stins decor,
Chirurgii taie şi distrug...
Vor să facă un odios omor -
S-ucidă neuronii din belşug.

Să-mi adoarmă visul,
Să-mi înţepe respiraţia,
Să-mi sugrume-ncet surâsul,
Să-mi adoarmă Aspiraţia...

Oricât n-aş încerca,
Nu pot să mai visez,
Oricât eu nu aş vrea,
Nu pot să te mai văz...

Sângele-i acum negru şi real,
Vena e străpunsă de un drog fatal...
Sunt veşnic treaz
Şi veşnic în mişcare,
Iar mâine-i azi,
Imaculatul se face în culoare
Şi uscăciunea se reface-n floare.

Iluzia e filtrul ce-nlătură lumina,
Trăieşti, respiri cu ea, creezi molima.
Fără vis eşti incolor,
Fără vis eşti fără dor...
El îţi luminează-n creier ceaţa-ntunecată,
Face o sfinţenie din fapta vinovată.
Tot el te minte şi te-ademeneşte,
Aşa că dormi, te odihneşte!

Vis plăcut!

Moartea Vânătorului de Căprioare

Foamea a descompus orice fir de iarbă,
Oamenii caută mâncare. Carne şi apă ei vor...
Unii din ei pleacă spre alte planete,
Străine şi grele. Ei cred c-o să le meargă
La vânătoarea de capre, pe care le omor
Şi eu. Imaginar, muşc pulpa sângerândă
Şi îmi închipui - ce frumoasă era, plăpândă...
Acum o sursă de calorii pentru veştedul corp
Al meu, ce picură ca lumânarea, când moare fericirea.
Încet, încet, se încheagă noaptea şi eu merg orb.
Am fost flămând, carnea mi-a infectat gândirea.
Acum visez doar căprioare, descompunându-se-n carne,
Sursă de existenţă. Dac-am mâncat, sunt vânător?
Ori nu, căci asta-i pofta mea de Carnivor...
Dar gându-mi, gându-mi ce vroia?
S-alimenteze foamea? Ori pur şi simplu dispera
În căutare de ceva... "Ceva" ce-i similar cu Altceva...

Pierdut în lumea viselor - efect halucinant.
Zăresc doar verzi poiene, şi excitant
Privirea-mi se fixează pe-o mişcare de ceva,
Sau Altceva. E căprioara mea...
Prins într-o capcană euforică,
Luptând cu un instinct şi o dorinţă,
S-aleg : foame sau credinţă?
M-apropii târâş, de căprioara mea.
Nu ştie oare c-am venit să o împuşc?
Că din carnea-i am să muşc...
Dar nu, căci braţul nu m-ascultă
Şi-mi scapă arma jos...
Fiinţa se apropie de mine mută,
Şi eu privesc la ea ca un copil sfios,
Mă priveşte şi ochii se-ntâlnesc,
Văd făptura dragă - ce mult o doresc!
Dar vai, sunt plin de sânge şi o aud plângând...
Simt blana-i moale în palma-mi sângerând,

Şi simt cum mor...

Răpit de dor...