Moartea Vânătorului de Căprioare

Foamea a descompus orice fir de iarbă,
Oamenii caută mâncare. Carne şi apă ei vor...
Unii din ei pleacă spre alte planete,
Străine şi grele. Ei cred c-o să le meargă
La vânătoarea de capre, pe care le omor
Şi eu. Imaginar, muşc pulpa sângerândă
Şi îmi închipui - ce frumoasă era, plăpândă...
Acum o sursă de calorii pentru veştedul corp
Al meu, ce picură ca lumânarea, când moare fericirea.
Încet, încet, se încheagă noaptea şi eu merg orb.
Am fost flămând, carnea mi-a infectat gândirea.
Acum visez doar căprioare, descompunându-se-n carne,
Sursă de existenţă. Dac-am mâncat, sunt vânător?
Ori nu, căci asta-i pofta mea de Carnivor...
Dar gându-mi, gându-mi ce vroia?
S-alimenteze foamea? Ori pur şi simplu dispera
În căutare de ceva... "Ceva" ce-i similar cu Altceva...

Pierdut în lumea viselor - efect halucinant.
Zăresc doar verzi poiene, şi excitant
Privirea-mi se fixează pe-o mişcare de ceva,
Sau Altceva. E căprioara mea...
Prins într-o capcană euforică,
Luptând cu un instinct şi o dorinţă,
S-aleg : foame sau credinţă?
M-apropii târâş, de căprioara mea.
Nu ştie oare c-am venit să o împuşc?
Că din carnea-i am să muşc...
Dar nu, căci braţul nu m-ascultă
Şi-mi scapă arma jos...
Fiinţa se apropie de mine mută,
Şi eu privesc la ea ca un copil sfios,
Mă priveşte şi ochii se-ntâlnesc,
Văd făptura dragă - ce mult o doresc!
Dar vai, sunt plin de sânge şi o aud plângând...
Simt blana-i moale în palma-mi sângerând,

Şi simt cum mor...

Răpit de dor...